despre tine

tema era să descriu pe cineva despre care cred că mă iubeşte în 30 minute



Ai ochii două bălţi ba senine, ba tulburi, hotărăşte-te odată! Când te văd, îmi vine să sar pleosc! în ele ca un copil fără astâmpăr după ploaie, cu hainele de duminică, cu stomacul gol în fugă spre mămăliga aburindă, binecuvântarea lui Dumnezeu de după slujbă.
Ştii cum rulează subtitrarea pe un film într-o limbă necunoscută ţie? Aşa e rucsacul pentru tine...te traduce cui nu te cunoaşte, cui nu te aude, cui nu te respiră. Ai în el un câmp lexical al personalităţii tale: teste peste teste de psihologie (pe care le completez alintându-mă cu un vai! credibil), cărţi sau articole pe care le mâzgăleşti agitată ca o cola, aşa cum îmi rod eu unghiile mai nou, programul tău pe o lună de zile în care te chinui să inserezi vitaminele, cu puţin noroc un măr cum îmi place mie, poate argilă, poate vreo plantă miraculoasă, poate ceva pentru mine. Sigur.
Miroşi a răcoarea aia din peşteri. O ţin minte dintr-o excursie din generală cu doamna învăţătoare care nu mă mai putea dezlipi de miros. Fix aşa miroşi tu...o răcoare subpământeană. Şi uneori mi-e teamă să m-arunc în tine şi pun frână cu călcâiul fix la marginea prăpăstiei şi mă holbez prelung...ştii prea bine că miopia-mi mă împiedică să bat prea departe şi atunci încep să indic cu degetul formele familiare. Iar alteori mă împingi brutal, c-aşa ai tu chef să-mi testezi limitele şi mă dezmeticesc în tot felul de locuri din mine. Şi încercăm împreună să schiţăm o hartă care se încăpăţânează să-şi modifice conturul, limitele, coordonatele de fiecare dată când ne întâlnim. Cică asta se numeşte maturizare. Să nu-i crezi, ev. Noi creştem. Atât. Chiar dacă uneori avem senzaţia că suntem cei mai mici pitici din poveste. Ce mă bucur că de fiecare dată când ne reîntâlnim ne găsim schimbate, ca şi cum ar curge apă vie în noi şi oricât am încerca să prindem un pumn de apă să ne adăpăm, curge prea repede, prea jucăuş.
Fi-ţi-ar mobilul! Eşti ataşată de telefonul mobil ca de un urs cu pluş din pădurea copilăriei. E peste tot cu tine şi tu cu el, într-o continuă aşteptare şi speranţă că va clipi din moment în moment. Şi chiar dacă se mai defectează din când în când pentru că numai aşa are personalitate, tu-l peticeşti, poate poate va clipi de durere.
Vorbeşti netemperat, cu tunete şi fulgere, în ropote. Când sunt senină, îmi place să observ cum se formează tunetele în tine, ca într-un avânt orgasmic care culminează cu descărcări nervoase. Şi apoi e linişte. Sau un ceai de urzică vie cu miere pe balcon.
Şi dialogurile noastre! Ştii că-ţi ziceam eu de „super-puterea” mea de a da zoom out fix în prezent şi văd totul de undeva de sus şi-n acelaşi timp sunt acolo. Ei bine, uneori, în ceasul 12 al discuţiilor noastre mă întreb sincer dacă e un film ăsta în care scenariul e scris din replicile noastre că prea totul curge, prea totul sună/iese/e trăit fluid şi rar ne înecăm. Poate pentru că, fără să ne dăm seama...deja am învăţat să înotăm în noi.

ziua cu gust de mojito

- Eşti supărată?
- Ce copil eşti...încă...nu poţi fi supărat când eşti trist, dezamăgit şi hăituit de absenţe care vin încăpăţânate cu tine pretutindeni. Nu poţi, chiar dacă ar fi mai uşor. Am auzit la alergat dintr-un Gatorade cu umor că viaţa începe de fapt când faci un pas lăturalnic în afara zonei tale de confort. Ferice de cei care au curaj şi muşchi să-şi ia avântul şi să şi aterizeze. Sunt suspendată şi n-am nici cea mai umilă idee când/unde/în cine o să aterizez şi cred că această cădere/înălţare liberă, la sentimente distanţă de zona mea de confort se datorează încălcării regulilor jocului de către cineva. Acel cineva eşti tu.

in some respects...

this is Music