ziua cu gust porumb fiert şi mere crude

eu şi tu, tu şi eu şi ei
ei câinii pe care căldura îi răstigneşte pe orizontală
păşim crucile
eu fără teamă
tu cu o îngrijorare săracă cu duhul
la orizont răsare cel mai mic om din istoria oamenilor
un pui de puradeu urmat de un altul, în patru labe
cu dinţi canini
mă uit firesc la tine şi cu singurul calm din mine
îţi zic „pentru o clipă, am crezut c-o să mă muşte puiul de om”
iar tu sari la gâtul meu „eu am gândit că un pui de om e atât de fragil pe lângă aceşti câini şi tu...tu?”
şi atunci îmi ţâşneşte umanitatea din jugulară
un plasture, vă rog
mic
nu curge mult

ziua cu gust de ceai negru cu vanilie

A te lasa de o relatie e ca si cum te-ai lasa de fumat
Stii ca iti face rau, incerci de nenumarate ori sa te lasi
Déjà singura tigara pe care ti-o dai cadou in fiecare zi
Nici nu-ti mai place de fapt
Pentru ca o stingi in mustrari de constiinta
Dar obisnuinta…gestul, atingerea, aprinderea in bezna
Dependenta
Si stii ca daca cedezi uneia, va urma inca una
Si stii ca daca zici “da” la un apel de slabiciune din retelele incompatibile orange-vodafone
Vei zice “da” consecutiv
Pana in ziua in care te vei smulge din viciu, din obisnuinta
Si vei lua zilele cu lingurinta pe stomacul gol
Una cate una, fara presiune, fara reprosuri, fara muscaturi de buza
Fara tine.
Haios e ca raul fumatului se scurge din tine in ani buni…de-abia dupa vreo 10 ani de abstinenta te poti considera “curat”
De-abia dupa ceva timp de abstinenta ma voi considera
“fara tine”.

flashbacks

a poem by William Blake

There is a smile of Love
And there is a smile of Deceit
And there is a smile of smiles
In which these two smiles meet

And there is a frown of hate,
And there is a frown of disdain,
And there is a frown of frowns
Which you strive to forget in vain,

For it sticks in the heart's deep core
And it sticks in the deep backbone--
And no smile that ever was smil'd,
But only one smile alone,

That betwixt the cradle and grave
It only once smil'd can be;
And, when it once is smil'd,
There's an end to all misery.

ziua cu gust de acuarele

- eşti ok?
- a, da, intră
- scuze, dar mi s-a părut că-ţi petreci prea mult timp în baie şi voiam să mă asigur că eşti ok
- de unde ai tabloul ăsta?
- incredibil
- ce? de când am intrat nu mă pot dezlipi şi în general nu prea sunt afectată de artă pe pereţi...e ceva cu fata de acolo, în ochi, în negru, în albastru, în tot şi am un sentiment straniu de familiaritate...în fine, hai înapoi
se aşează cuminte lângă mine ca la film...mutăm toată distracţia în baie, pe jos, ochi în ochi cu fata albastră din tabloul de deasupra wc-ului. cumva o întâlnire de trei şi totuşi de două persoane
- e incredibil de tare toată faza asta...
- ah, nu-mi ţine curiozitatea în suspans...care-i povestea?
- l-a pictat un prieten foarte bun pentru mine când a plecat din ţară şi mi-a zis că într-o zi o fată care seamănă cu fata din tablou va intra în casa mea
- tare...şi? a intrat?
- da, în seara asta...

ziua cu gust de suc la promoţie

m-aţi minţit
gâlgâie în mine furia aia de copil mic minţit
„nu doare injecţia, nici nu o să simţi”
injecţia asta cu tăcere
îmi tot repetaţi că nu doare, nici nu o să simt
la cât de tare sunt eu
şi trece tăcerea prin seringă, prin dermă
în sufletul de om
m-aţi minţit
sfârâie în mine furia aia de copil mic minţit
şi-mi blocaţi furia cu genunchiul pe piept
ca să nu pot reacţiona
zi de zi
injecţie cu injecţie de tăcere lichidă
tratament
„de-abia o să simţi o înţepătură şi o să te faci bine”
m-aţi minţit
injecţiile m-au umplut de vânătăi
nici nu pot sta locului
şi atunci mă mişc în reluare cu mintea pe fast forward
m-aţi minţit
tace în mine furia asta de adult dezamăgit
dar tu eşti OK

ziua cu gust transpirat de spital

- nu mai plânge, te rog...ce s-a întâmplat ieri? ai căzut?
plânge...bătrânul meu bunic plânge cu lacrimi de copil mic
tu nu, tu să nu plângi!
şi aşa că tot spitalul e o igrasie de la atâta durere lichidă

mi-e frică

- a aranjat el să te duci mâine la RMN
- cum aşa? îţi trebuie programare cu săptămâni, luni chiar înainte
- a! şi ţi-a mai aranjat şi să te vezi cu cel mai doctor pe domeniu
- e nebun
- da, dar şi tu eşti nebună. nu poţi să rămâi aşa nemişcată în mijlocul străzii şi nici măcar să nu mă suni
- ce-am făcut eu ca să vă am aşa pe voi?
- prostule! să nu mai pui niciodată întrebarea asta. să nu-ţi fie frică mâine că te mănânc. te faci bine ca să mergem pe malul lacului ca duminica trecută să ne îndopăm cu peşti. vezi? noi avem nevoie de tine.

:)

sper ca mâine să-mi pună muzică bună în alea 15-20 de minute cât tre' să stau băţ. nu mai vreau muzică grecească ca la primul RMN

coffee & essay in bed

The winners of the 2011 National Magazine Awards were announced on 9th of May and the winner of the ESSAYS & CRITICISM section was John Jeremiah Sullivan for “Mister Lytle: An Essay”

He appeared to me only once afterward, and that was two and a half years later, in Paris. It’s not as if Paris is a city I know or have even visited more than a couple of times. He knew it well. I was coming up the stairs from the metro into the sunshine with the girl, whom I later married, on my left arm, when my senses became intensely alert to his presence about a foot and a half to my right. I couldn’t look directly at him; I had to let him hang back in my peripheral vision, else he’d slip away; it was a bargain we made in silence. I could see enough to tell that he wasn’t young but was maybe twenty years younger than when I’d known him, wearing the black-framed engineer’s glasses he’d worn at just that time in his life, looking up and very serious, climbing the steps to the light, where I lost him.

the rain in Spain is mainly in the plane

oamenii mari susţin că lumea e cu susu-n-jos
aiurea, se pripesc...
dacă într-adevăr lumea ar fi pe dos, lacrimile oamenilor ar ploua în cer (în sfârşit verbul "a ploua" ar avea subiect) şi aripile îngerilor ar intra la apă
şi atunci "înger, îngeraşul meu [...] în tot locul mă-nsoţeşte şi de rele mă păzeşte" n-ar mai exista
până atunci, rămânem noi să ne plouă de sus în jos pentru că noi oricum suntem prea grei ca să mai zburăm pe verticală
q.e.d.

the great cover

chapeau! for the great graphic design...it slightly reminds me of the mad man intro




In my younger and more vulnerable years my father gave me some advice that I've been turning over in my mind ever since.
"Whenever you feel like criticizing any one," he told me, "just remember that all the people in this world haven't had the advantages that you've had."
The Great Gatsby
Chapter 1, opening words.

prior to the ielts exam

the crunch

by beloved and kindly hated bukowski :)

too much
too little
or too late

too fat
too thin
or too bad

laughter or
tears
or immaculate
unconcern

haters
lovers

armies running through streets of pain
waving wine bottles
bayoneting and fucking everyone

or an old guy in a cheap quiet room
with a photograph of Marilyn Monroe.

there is a loneliness in this world so great
that you can see it in the slow movement of
a clock's hands.

there is a loneliness in this world so great
that you can see it in blinking neon
in Vegas, in Baltimore, in Munich.

people are tired
strafed by life
mutilated either by lover or no
love.

we don't need new governments
new revolutions
we don't need new men
new women
we don't need new ways
we just need to care.

people are not good to each other
one on one.
people are just not good to each other.

we are afraid.
we think that hatred signifies
strength.
that punishment is
love.

what we need is less false education
what we need are fewer rules
fewer police
and more good teachers.

we forget the terror of one person
aching in one room
alone
unkissed
untouched
cut off
watering a plant alone
without a telephone that would never
ring
anyway.

people are not good to each other
people are not good to each other
people are not good to each other

and the beads swing and the clouds obscure
and dogs piss upon rose bushes
the killer beheads the child like taking a bite
out of an ice cream cone
while the ocean comes in and goes out
in and out
in the thrall of a senseless moon.

and people are not good to each other.

ziua cu gust de vinul pe care nu reuşim niciodată să-l terminăm

eu sunt prietenă sinceră cu cei patru pereţi ai camerei mele
nu ne facem declaraţii decât în tăcere
aşa convieţuim noi
uneori ne întâlnim câte trei în colţ...patru cu numele de pe carte
şi chicotim cu post-ituri galbene şi colţuri îndoite
azi ne holbăm tuspatru la fereastră
cum curg linii continue sau întrerupte de ploaie din cer
cum mă încumet să iau iniţiativa de a trimite gânduri verticale spre cer
cum măsor unghiurile gândurilor despre tine...360 de grade de iubire
ceea ce îmi aduce aminte
să îmi şterg stropii de ploaie din ochi şi să mă întorc la cele 90 de grade de singurătate

pot şi eu să stau cu „nu” în braţe...

nu mai vreau sentimente de scurt-metraj...vreau lung metraj
nu mai vreau ploi mărunte, ploi pentru pitici, ploi mocăneşti, ploi meschine, ploi cu porţia
vreau inundaţie
vreau dragoste diluviană...şi eu să mă cocoţ pe coliba raţiunii mele şi să mă uit la nesfârşitul lichid
şi fix atunci soarele răsare din mine
şi m-arunc...m-arunc în nesfârşit
şi da, da, da, ştiu că nu prea ştiu să înot, că obosesc repede,
dar nu, nu, nu...sunt inundată de dragoste şi atunci mă arunc necugetat
uită-te! fac şi pluta cu ochii spre nesfârşitul din biblie
şi atunci întind un deget strâmb şi tulbur cerul
şi atunci el se picură în inundaţie până la ultimul nor
respir apă, inspir apă
e ca lichidul amniotic care mă creşte pentru a doua oară
şi brusc se rupe apa
...

ziua cu gust de vin alb în lipsă de roşu

campionul insomniilor, Nabokov, se justifică in "Lucruri transparente" cam aşa "Noaptea e întotdeauna un uriaş, dar aceasta a fost mai îngrozitoare decât altele"...sună familiar?
azi-noapte am atins performanţa de 13h de somn, un somn din care m-am trezit şi mai somnoroasă...vezi? ştiu eu de ce nu dorm mult de obicei
e o bucurie după insomnii, dar e şi o teamă de noaptea care va urma, în care uriaşul nu va mai fi doborât nici măcar de oboseală, nici de vocea îngerului de pe skype, acum răcit cobză, nici de pianul din urechile ipodului
nu-mi rămâne decât să-mi urez "uriaş pitic"

cu ochii-n soare

Minute în şir stau cu ochii-n cer holbându-mă la aşchiile de soare care mi se sting în miopie…şi brusc mi se aprinde mintea - de fapt soarele e rădăcina Arborelui Vieţii care a fost plantat în cer şi doar Cei de Sus, dincolo de cer, îl pot vedea cum creşte, cât de înalt e…şi când tună cad frunzele de fapt sau vreun înger şturlubatic care s-a căţărat prea sus. Te-ai prins?

Şi noi de fapt vedem doar rotundul trunchiului cu rădăcinile…razele sunt rădăcinile bine înfipte în cer iar când Dumnezeu o să ajungă la capătul capătului răbdării o să smulgă cu mâna dreaptă Arborele şi atunci se va surpa cerul peste noi…alunecare de cer.

ergo Eliade a interpretat aiurea Arborele Vieţii :)
Da’ ce ştiu eu?