ziua cu gust de ceai negru cu lapte

Trânteşte uşa.
Iar a uitat să-şi cumpere lapte pentru ceaiul negru înainte de culcare.
Iar a uitat că şi-a promis că o să respire adânc când simte cum zvâcnesc cuvintele în ea.
Trânteşte un salut formal si dă drumul la apa caldă. Un duş. Atât îi trebuie să-şi spele regretele şi să reînceapă procesul de autosugestie. Aşa, ca la nebuni. Totul va fi bine. Sau cel puţin...va fi. Ştie că are avantajul vârstei care o scuză în anumite circumstanţe dubioase.
Ah, de ce nu tace apa? Cât să-şi audă gândurile care-i şiroiesc prin cap.
Apa tace. Tac şi gândurile.
Parfumul ei e suficient de vesel pentru a-i uşura procesul de autosugestie.
Schimbă aşternuturile.
Se ascunde aşa, udă, în ele...îşi strânge genunchii la piept, perna pe cap, telefonul închis şi adorme. Nu visează.

Incuie uşa.
Iar a uitat că n-are mâncare în frigider.
Şi-a adus aminte că trebuie s-o lase să se liniştească. Oricum, e inutilă o discuţie pe ton ridicat, piperat cu reproşuri. Şi el chiar a avut o zi grea la muncă.
Dă drumul la apă să se încălzească. Dă drumul la muzică, se dezbracă, îşi ia prosopul de pe calorifer şi intră sub duş. Îl macină ce-a auzit la radio pe drum...o prostie de altfel, dar îi ţine creierul activ sub duş.
Până şi apa pare furioasă pe el. O combină. Temperatura este optimă.
Se şterge bine, se schimbă. Se aruncă în pat.
Telefonul pe silent.
Visează ce-a auzit la radio.