mă lepăd

Cum să-ţi zic că deşi sunt plătită să mă joc cu o tonă de cuvinte, nu cred deloc în ele?
Deloc.
Degeaba îmi pui în farfurie varii complimente şi declaraţii. Mă îndop cu ele pentru că sunt setată să-mi fie foame. Dar nu e ce vreau. Deloc. Nu vreau să ne aşezăm zilnic la aceeaşi masă şi să ne punem pe cel mai fin porţelan cele mai preţioase complimente şi să le mestecăm în tăcere. Nu. Chiar nu. Eu vreau mişcare. Vreau să alerg, nu să mănânc. Vreau fapte. Ne tot împiedicăm spre devenire, spre noi...de bolovani de cuvinte. Ne aşezăm pe ei şi contemplăm drumul. Aiurea. Vreau să facem un pas, doi paşi, n paşi. Până obosim sau ne rătăcim pe drumuri diferite. Dar măcar mergem, măcar descoperim, măcar înaintăm.
Nu cred în ceea ce fac decât prin prisma persuasiunii şi a infinitului potenţial de a crea poveşti şi lumi posibile spre vânzare. Atât.
Din simplul motiv că ce mi s-a pus până acum în farfurie m-a lăsat flămândă.
Iar experienţa personală te face mai credibil. Acesta este argumentul meu.
Cât de chirurgical zice Cohen „Când văd cum o femeie îşi schimbă expresia în orgasmul pe care l-am atins împreună, ştiu că ne-am întâlnit. Tot restul e ficţiune. Acesta este vocabularul zilelor noastre. E ultimul limbaj comun pe care îl avem.”
Futu-i.