ziua cu gust de ceară

crapă uşa...stă pe un scăunel şi ţine o vorbă caldă în mână...mă îndeamnă să intru repede, repede, până nu se răceşte...
am cinci de aprins...patru la vii, una la morţi...îmi îngân gândurile, simt cum mă sufoc...e o caldură sufocantă de la lumânări, dar ea respiră când crapă uşa...
dau să ies...mototolesc hârtia de un leu în buzunar...gândesc stupid c-aş jigni-o
crapă uşa...eu ies...are verighetă...oare stă acolo ca să nu se stingă lumânarea celeilalte verighete?
oare cum se vede lumea într-o duminică, printr-o crăpătură de uşă?