alo?!

PS: la cererea vitaminei t, pusă pe joacă cu poveşti din prieteni

Sună telefonul fix. Mult. Deja e enervant. Se aud paşi hotărâţi.
Alo? Hei… Ştiam că eşti tu.
(chicoteşte)
E ca atunci când ne trimiteam sms-uri simultan si râdeam de coincidenţă. Ei bine, nu erau coincidenţe. Aşa suntem noi. Aşa funcţionăm. Sâc!
(îşi caută un punct fix să-şi ţintuiască privirea)
Mi-e dor de tine...tare dor. Şi au trecut de-abia două luni. O simt aşa, ca un pumn în stomacul gol. Nu vreau să fiu melopatetică, dar m-am surprins deunăzi găurită. Da, găurită. Ştii cum au fumătorii lunatici hainele cu gauri de la mucurile stinse? Aşa mă simt eu de la toate apelurile tale ratate, de la tăcerea ta egoistă, de la toate scenariile din capul meu pe care le fumez de când ai plecat...găurită pe ici, pe colo, de vreo 2 luni.
Parcă ţi-ai lipit cu super glue pielea de a mea.
Nu-mi mai stă bine cu nimeni.
(tace cîteva minute bune)
(îşi revine)
La job e ok. Haos, dar ştii că eu funcţionez bine în haos. Se pare că toată campania a depăşit şi cele mai fericite aşteptări.
Mulţumesc. Am muncit toţi mult la ea.
Tu? Cum merge?
Păi şi asta e de bine, nu?
Mă bucur.
Eu nu cred asta. Chiar nu cred. Dimpotrivă. La mine când examenul final era sub forma unei prezentări sau proiect era dificil. Deci ştiu cum e.
Nu asta vroiam să spun. Ştii prea bine.
Nu...Doar că...
Vezi? Vorbim de fapt despre fix acelaşi lucru. Ţi-ai cam pierdut simţul umorului de când nu-mi mai eşti prin preajmă. Te-am avertizat c-aşa o să ţi se întâmple. O să devii un trist.
(râde)
Nu mai fumez. De fapt, nu-mi mai cumpăr. Îmi place mai mult trează.
(îşi stinge vinovată jointul direct pe podea)
Tu?
Hehe. Ţi-am zis că e peste tot, pentru toată lumea.
Face bine, foarte bine, dragul de el. Mai are grijă de mine din când în când. M-a sunat odata la 6 şi 5 şi mi-a zis să fiu în 20 de minute la Spring. De-abia după ce am închis telefonul mi-am dat seama că n-am habar unde merg, unde mă grăbesc de-mi strâng lucrurile de pe birou şi-i trag ţeapă lui Z: „nu mai merg cu tine, tre’să fug, iartă-mă”. Da, da. E noul coleg care mă place şi-mi aduce cioco.
Nu toată lumea care e drăguţă cu mine vrea să se culce cu mine. Nu generez erecţie spontană la locul de muncă.
Chiar m-a deranjat comentariul tău.
În fine.
Da, da...şi tu. Cel mai cel.
Ah, lasă-mă să termin.
Aşa şi m-a dus la Muzeul Ţăranului Român unde am văzut un documentar din care m-a marcat o fotografie sepia în care un plod stătea zgribulit între părinţi şi avea picioarele într-o căciulă. Da...într-o căciulă. Ţin minte că avea şi tătaia meu una. Tare călduroasă. Ascundeam mâţele în ea.
Da...mai ţin minte. „Singurul motan din viaţa mea”. Cum aş putea să uit?
La munte? Hmmm...Aţi gasit vreo ofertă? Cum adică doar ca prieteni? Eu nu-mi sărut prietenii şi nici nu le trimit mesaje obscene. Te contrazici...nu vreau un futai în zăpadă, vreau să cresc în tine, să prind rădăcini.
Nu înţelegi...
Nu înţeleg.
Purtăm aceeaşi discuţie de doi ani de zile...căcat.
De ce?
(se aud chei în uşă)
Stai c-a venit Ana. Stai s-o salut.
Hei, hon’
(se aude vocea lui Anei pe fundal)
Băi, sorry că ne-au tăiat telefonul de ieri. Am uitat c-a început luna. Îl plătesc mâine. Mii de scuze.