E - de la emoţie

Ţine-te bine.
Ai un oraş în tine.
În el locuiesc Emoţiile în case din cuvinte.
Ele năvălesc periodic pe străzile oraşului. Nici n-ai idee câte străzi ai în tine. Nici eu.
Deasupra oraşului e cerul tău. În nori şi dincolo de ei sunt gândurile tale. De aici vine de fapt si expresia „ai capul în nori”. Nu pentru că eşti aiurit.
Emoţiile ţopăie într-o veselie pe străzile oraşului până când gândurile coboară şi le smucesc, le îmbrâncesc.
Azi noapte a şi urecheat-o pe una:
- Neruşinato! Ţi-am zis doar să nu te mai prind p’aci!
- Auuuu! Dar vreau şi eu să mă prăjesc la soare. Auuuuuu! Lasă-mi urechea, urâtule!
- N-ai voie! Nu vezi? Cum ieşi tu, cum intră soarele în nori. Se sperie de tine.
- Pe bune? Eu chiar credeam că se joacă în sfârşit cu mine de-a baba oarba...chiar credeam că ne distrăm. Ce chestie...
- Hai gata cu smiorcăiala! Treci acolo sub piatra şi taci mâlc!
Când se naşte o nouă emoţie gândurile coboară în oraş şi pac! îi lipesc în frunte o etichetă cu numele ei. Botez cică. Uneori e prea mare eticheta şi Emoţia, draga de ea, stă aşa cu ea lipită. Nici nu vede. Se împiedică, o mai aşează. Când se dezlipeşte, îşi plimbă limba pe ea şi o lipeşte resemnată la loc. Când gândurile fac prezenţa în oraş, ea nici nu răspunde la apel pentru că nu se simte ca fiind ce scrie pe etichetă.
Când e inventar e panică. Cerurile coboară. Toate sunt închise în casă şi luate la rost. Uneori se iau la harţă între ele. Ca să le potolească, gândurile trimit ploaie. Să nu te mai miri când cineva te întreabă „ce eşti aşa plouat?”. Acum ştii.
În oraşul meu se pune la cale o revoluţie. Fără etichete. Dacă tot vor să se strige, să se poreclească. Treaba lor.