primul pas

Moş Oche.
Nici nu ştiu de unde să încep pentru că nu prea am habar când sau cum a început.
Hai să încercăm aşa:
Moş Oche nu vede omul. Vede lumina din el. Din acest motiv întemeiat şi-a făcut singur o pereche de ochelari cu lentile caleidoscop. Cu cât lumina din om ţâşneşte mai tare, cu atât combinaţia de culori e mai fascinantă.
De felul lor, ochii lui moş Oche nu prea văd. Când şi-a pus lentilele caleidoscop la ochi în piaţa de zarzavaturi, a văzut lângă taraba cu lobodă o gogoaşă dolofană şi fosforescentă. Era câinele Ciob. Din acea clipă sunt de nedespărţit.
Ah, să nu uit de urechi! Acest cuplu despărţit de o ţeastă îl ajută mult pe moş Oche. Ele iau pulsul vorbelor, spune el. Îl şi văd: îmi ies cuvintele din gură, ţinându-se zglobii de mână în drum spre urechi şi ele scot un stetoscop şi le iau pulsul. Sau nu.
Când ne-am cunoscut mi-a zis că vorbele mele i-au sfidat auzul. Cică aude în mine cuvintele zvâcnind să iasă. Un ritm străin cuplului ureche. Mi-a mai şi dat un bobârnac şi mi-a zis că lumina mea se unduie ca un jeleu. Gustos. Şi-a început să râdă din stomac. Ciob se lingea pe bot.
- Vrei ceai?
Molfăi un da. Cred că el crede că suntem prieteni. Fie.
Ia un cub de zahăr şi-l îneacă în ceaiul fierbinte. Brusc începe spectacolul. Cu ochii în ceaşcă începe prologul:
- Adio, draga meeeea. (vocea i se pierde treptat, treptat) Ai fost o dulceeeee...
Sunt nedumerită.
- Vai, iartă-mă, micuţo. E un tabiet. Îmi imaginez cum îşi ia cubul de zahăr adio de la celelalte cuburi. Poate o fi avut vreo iubită, vreo vorbă nespusă. Ştii, uneori, când mă scufund în cada cu apă fierbinte mă apucă scurt o groază. Dacă mă dizolv şi eu?
Gata. De azi nu mai beau ceai. Cu zahăr. Cuburi.
- Cu ce vă ocupaţi?
- Vânător de fluturi.
- Păi şi ce faceţi cu fluturii?
- Nu e vorba de ce fac eu cu ei, ci de ce fac ei cu mine. Îmi povestesc pe unde-au mai fost, ce-au mai văzut. Un deliciu.
- Păi şi n-o fac de bunăvoie? De ce trebuie să-i vanaţi?
- Pentru că sunt nişte zgârciţi. Bine, nu toţi, dar cei cu poveşti interesante sunt.
- Cu ce-i vânaţi?
- Cu plasa, fireşte.
Şi scoate de după dulap o plasă de fluturi peticită tare simpatică.
- Aoleu! Şi-i torturaţi ca să povestească?
Râde din stomac. Ciob latră. Cam bleg el aşa de felul lui.
- Fireşte că nu. Îi hipnotizez cu lentilele mele. Se pierd cu firea când le văd. Şi culorile de pe aripile lor curg în culorile caleidoscopului meu şi-n faţa ochilor mi se derulează fix ce minunăţii au văzut ei. E fantastic. Te iau cu mine într-o zi.
- Uraaa!
- Dar tu, micuţo, cu ce te ocupi?
- Hmmm...mă caut. (foarte serioasă, de parcă aş fi zis doctor, avocat, arhitect). Sunt o căutătoare.
- În sfârşit cineva cu o ocupaţie serioasă. Şi de aceea oftezi tu aşa des?
- Mi-e cam greu să ţin pasul cu gândurile mele. Of.
- Lasă-le pe ele atunci să se ducă în voia lor şi tu bea-ţi ceaiul cu mine.
Mă uit în cană şi parcă aud cum se dizolvă cubul cu „au” în braţe. Nu. Fără ceai. Clar.
- Chiar pot să mă odihnesc aici, o perioadă...cât mă caut...cu Ciob şi cu dumneavoastră?
- Sigur, micuţo. Dar nu suntem numai noi. Am mai mulţi prieteni în această casă. Dar răbdare. Pas cu pas îi vei descoperi.
Zâmbeşte complice şi când face asta toate ridurile i se îndreaptă valuri, valuri spre malul ochilor.
- Ce mă bucur!
- Văd. Te-ai colorat brusc. Hai să-ţi prezint regulile casei.